Cristina Roșca

Spune-mi despre tine câteva lucruri: numele, de unde ești, cu ce te ocupi, ce te pasionează, care e visul tău cel mai mare?

Sunt Cristina Roșca și, din 2001, trăiesc în China, la Shanghai. Am două fiice, pe care cei din grup le cunosc sub numele de cod Minimushul (sau Miss Tutu) și Maximushul, precum și o cățeluță pe nume Mocha. Suntem, așadar, o echipă compactă de fete. Lucrez în domeniul educației, sunt directoarea unei grădinițe internaționale și sunt în contact cu familii din peste de 30 de țări, precum și cu familii locale. Am la școală o echipă internațională și, în general, foarte, foarte multă treabă. Sunt unul dintre oamenii aceia fericiți, care se duc la muncă așa cum se duc copiii mici la grădiniță, cu bucurie și un zambet plin de entuziasm. Așa mă și întorc de acolo, deși n-aș zice deloc că viața și munca, într-o școală cu oameni atât de diferitți unii de alții, e întotdeauna un buchet de roze. Dar, chiar și în zilele cele mai complicate, când se aduna zeci de lucruri de făcut în același timp, mă ocup de toate cu plăcere și cu gândul că mi-am construit o carieră și o lume care mie mi se potrivesc.

Nu știu cum se descrie visul cel mai mare al unei vieți… Sunt, deja, destule voci în jurul nostru care vorbesc foarte competent și dezvoltă filosofii și discursuri întregi pe tema asta, dar pentru mine visul cel mai mare e legat de trăirea vieții cu măcar un pic de folos. Îndrăzneala fantastică de a-ți construi un mod de viață modest, simplu și comun, e aproape o imposibilitate în lumea noastră, marcată de “mai mult”, “mai bine”, “mai repede”, “mai departe”, “mai fericit”, mai toate cele… Visul meu cel mai mare este visul pașilor mici și simpli, visul bucuriilor mici ale fiecărei zile, chiar și visul tristeților sau nereușitelor pe care, în pași mici, le-am găsit, le-am trăit și le-am depășit

Când și cum ai descoperit grupul?

În vara anului trecut am venit în vacanța de vară așa, cam pe 4-5 Iulie, iar la vremea aceea ajunsesem la o forma de “maxim”, care îmi cam făcea deja probleme de toate felurile – sincer, m-am hotărât că trebuie neaparat să slăbesc când am surprins-o pe mama uitându-se la mine cu un soi de jale, așa, o jale de-aia iubitoare, de care n-ai cum să nu ții seama. Vara a trecut surprinzator de repede și fără prea multe schimbări, dar când am sărbătorit-o pe mama pe 1 August, fratele meu, si el moderat rotunjor, a venit la restaurant cu pâinicile lui de grâu. Era în a doua-treia zi de Oshawa și arata cam lung la față. I-am promis ca o țin și eu, ceea ce am și făcut. Până prin Septembrie terminasem Oshawa și hotărâsem deja să mănânc “curat”, adica numai alimente naturale, neprocesate. Scosesem deja zaharul, toate “prăjituricile, biscuițeii, brânzicile”, toate micile “gustoșenii” care ne vin fix sub nas, împachetate frumos în ambalaje colorate de plastic, presărate cu numeroși conservanți și pline de zahăr sau de sare, după caz… Slăbisem așa, vreo 4-5 kilograme și eram super mândră că reușisem cumva să repornesc mașinăria metabolismului meu precar.

Pe 15 septembrie m-am trezit, pur și simplu, în grupul “Slăbește cu Mine” – “hait! mi-am zis, văd că mă știe toată România câtă sunt, de m-am trezit băgată din oficiu, la slăbeală…”. M-am lămurit rapid că prietena mea, Cristina, luase hotărârea de a mă include in grupul “grăsuțelor”, care urmau să se întâlnească mintenaș cu Mirela Retegan, fondatoarea grupului, despre care eu nu știam decât că antrenează părinți, dar nu aflasem încă deloc că se hotărâse să “antreneze” și mii de grăsuțe.

Care au fost primele impresii pe care le-ai aflat imediat după ce ai intrat pe grup?

Câteva zile am citit ce zicea și făcea lumea pe grup, iar după întâlnirea grăsuțelor din (cred) 19 Septembrie, Cristina, care a participat personal, mi-a scris pe Mess că “e cea mai tare dieta – mănâci orice vrei, dar la ore fixe”. Cea mai mare nedumerire inițială a noastră, cred că a fost că “ăștia nu vând nimic…” Hahaha! Cum adică, să pui la cale o dieta, să o faci publică și să nu vinzi și tu acolo, un praf, o vitamina, ceva? Adică să mănânce oamenii ce au ei prin frigider… și atât?

Mie mi-a plăcut din start starea asta de libertate, pentru că aveam ceva experiență la numărat, calculat, eliminat, raționalizat, separat, disociat, asociat și comparat nutrienți, că doar nu eram grăsuță de ieri-de azi, ci așa, de vreo viață întreagă. M-am pliat ușor pe orele fixe, care mi s-au potrivit din start, plus că am început cu ideea de a încerca și vedea cum merg lucrurile, fără să îmi propun negocieri, modificari de orar și alte mici “obrăznicii” sau “excepții” – mi-am zis că și cea mai ocupata persoană de pe lume poate mânca de cinci ori pe zi, la fix, mi-am pus niște alarme pe telefon și m-am apucat de treabă. Ceea ce mai fac încă și acum, la aproape un an de atunci. Deja orele fixe sunt parte din viața mea de zi cu zi. Simplă treabă!

Cât de des intri pe pagina grupului?

Zilnic, câteva minute, la orele la care postez ce am mâncat. Am zile când intru pe grup și postez o singură dată, seara, pentru că ziua a fost mult prea aglomerată și n-a fost timp de mai mult. Dar, în majoritatea covârșitoare a zilelor anului, care se încheie în curând, am intrat și postat dimineața micul dejun și cutiuțele împachetate pentru 10, 13, 16, apoi am mai intrat o dată seara, la 7, la ora cinei.

Ce ai descoperit aici?

Cel mai tare m-am bucurat de comunicarea deschisă cu oameni de tot felul, fără complicațiile pe care le prezintă, de obicei, contactul social “stratificat”. Am constatat că mâncarea (și ce reprezintă ea pentru fiecare dintre noi) este, de fapt, o realitate profund personală, intimă, cu implicații culturale complexe, despre care fiecare dintre noi avem păreri și convingeri puternice.

La început m-am mirat tare să constat că alimentația românilor, în general, este profund dependentă de pâine, paste, carbohidrați dulci, multe lactate și tot felul de surse de grăsimi.

Incă de la început mi-am propus să arăt grupului absolut tot ce mănânc – pentru mine un exercițiu de onestitate și responsabilizare. Pe parcurs, pentru că se postau în vremea aceea nenumărate mese în pungi, în hârtii, pe colțuri de mese, în ambalaje ușor inestetice și pregătite “la repezeală”, m-am gândit dacă aș putea, oare, fără să critic, fără să întristez pe nimeni, fără să impun, fără să pun pe nimeni în inferioritate, să schimb un pic acest aspect. Așa am început să fac fotografiile pe șervetul roșu – un fel de mic șevalet, un element simplu și jucăuș de “copyright” personal, pe care m-am gândit că oamenii îl vor remarca ușor și, poate, le va plăcea ce se vede acolo pe micul ștergar roșu, de la mine din bucătărie. Tare mult mă bucur că acum, la un an de la începutul acestei – de acum – foarte mari comunități, sunt tot mai rare fotografiile cu pungi și ambalaje, și tot mai des găsesc cu bucurie fotografii cu “farfuriile bune”, “paharele de cristal”, “tacâmurile de duminică”, mă rog, lucrurile acelea frumoase pe care le avem acasă, zi de zi, dar pe care majoritatea oamenilor obișnuiesc să le folosească rar, pentru ocazii speciale și, în general, numai pentru alții, foarte rar pentru sine. Eu cred că merităm fiecare să mâncăm numai din farfuriile cele mai bune, zi de zi, sau cât de des ne permitem, și fără a face din asta o presiune suplimentară. Să mă înțelegeți corect, vorbesc aici despre plăcerea de a te opri câteva minute pe zi, la orele de masă, pentru a petrece doar un pic de timp pentru tine, vorbesc despre valoarea estetică a mometului mesei, și despre plăcerea, chiar mică pedanterie, de a așeza masa cu grijă. Pentru asta nu este nevoie de argint, cristal, mâncăruri scumpe și porțelanuri fine. Este nevoie de grijă. Eu asta m-am gandit că aș putea să dau înapoi, în dar, acestui grup de oameni împreună cu și de la care am învățat foarte multe lucruri, extrem de importante pentru mine și pentru fiecare dintre noi – orele fixe, simțul măsurii, că și mâine e o zi, că este timp destul să guști un pic din toate, că mai mănâcă omul, dar se mai și oprește, că trei ore până la masa următoare nu sunt o veșnicie, că până și cea mai mare foame din lume e, în fond, doar o foame, și că trece ea, până la urmă, că până și cei mai insistenți oameni știu să respecte o regulă simplă și că majoritatea covârșitoare a oamenilor din preajmă chiar înțeleg că “Mulțumesc, dar acum, nu!”.

Cu cine ai stabilit relații?

Asta este o întrebare cu un răspuns complicat – am încercat să stabilesc și să păstrez relații calde și respectuoase cu absolut toată lumea, deși recunosc că am avut și momente în care mi-a fost puțin greu. Dar, de cele mai multe ori, mi-a fost și îmi este ușor. Ca și în lumea reală, oamenii răspund frumos la cuvinte și gesturi frumoase. Sunt în grup foarte multe persoane care mă întâmpină, zi de zi, cu un zâmbet, cu o vorbă bună, cu o încurajare, uneori cu o laudă sau cu o întrebare. M-am gândit un pic dacă e bine să vă scriu fiecăreia / fiecăruia numele aici – cred că mai bine nu, pentru că acolo, în grup, unde ne întâlnim în fiecare zi, ne bucurăm de aceste prietenii și am ajuns să ne cunoaștem și să ne recunoaștem cu ușurință.

Pot însă să găsesc lucrurile care m-au apropiat de anumite persoane – depărtarea și dorul de acasă, orizontul cultural comun, dragul de Ardeal și nu numai, și dorul de o lume veche pe care doar ne-o mai amintim, zacusca (hahahahaha!) și perele, simțul umorului, autoironia, dragul de copii, în general, și de proprii noștri copii, în particular, preocuparea pentru lucruri, locuri și gesturi frumoase, bucuria de a comunica jucăuș în limba română… nu știu, hai mai ziceți și voi… plăcerea de a mânca gustoșenii… ghimbirul și toate mirodeniile minunate ale planetei… gentuțele frumoase… pantofii Jimmy Choo… hahaha, toate astea, și multe altele, pentru care, fiecăruia dintre voi, dragii mei, vă mulțumesc.

Ce a schimbat Fix-ul in viaţa ta?

Am slăbit 33 de kilograme, pur și simplu, în joacă. Am hotărât că pot să mănânc așa pe termen îndelungat, spre totdeauna. Spun „nu” atunci când trebuie și aud și eu, dar și cei din preajmă. Știu și eu și alții că mâncatul se petrece numai la anumite ore și gata, așa că nu mai e asta o preocupare permanentă. Cum bine zicea Mirela Retegan, acum câteva zile, la București, “eu cred că am mâncat destul până la vârsta asta”. Sunt câteva lucruri care au cam ieșit din lista mea de bază, deși nimic nu este pe o listă de “alimente interzise”. Dar, nu mai mănânc pâine albă și zahăr, nici măcar în varianta “îndulcitori artificiali”, lactatele au ieșit aproape complet din peisaj, treptat, dar sigur, nu mai beau suc din sticle și cutii, dar mă bucur de sucuri naturale, făcute acasă, și de tot felul de ceaiuri gustoase și sănătoase, nu prea mai folosesc ulei, mai ales, nu în scopul de a prăji tot felul de chestii gustoase, iar dacă îl folosesc, îl adaug cel mai adesea în forma crudă, rece, la salate, nici unt sau maioneza nu prea mai folosesc, dar, cum zicea o colegă de grup,“am dezvoltat o relație sănătoasă cu muștarul”, nu știu, multe și mici schimbări, care îmi permit să mănânc din toate câte puțin, oricând, fără să mă mai frustrez că trebuie, nu trebuie, am voie, nu am voie să mănânc ceva anume. Autoritatea tutelară pe relația cu alimentele am devenit eu însămi, culmea! eu însămi, după ani în care mi-am închipuit că factorul de decizie se află în cele mai ciudate locuri și la cele mai “ne-mine” persoane de pe planetă.

Unde vezi grupul peste 1 an?

Il văd frumos, la locul lui, acolo unde se află, pe Facebook, găzduit cu grație de Mirela Retegan și hrănit cu energie pozitivă de către o comunitate de oameni care deja nu mai sunt puțini deloc. Cred că grupul va continua să crească și bănuiesc că, în timp, va dezvolta și acumula teme și idei noi, care vor rezulta din înțelegerea faptului că mesele la ore fixe sunt doar începutul unei relații mai bune cu sine.

Peste un an, în acest grup, se vor fi slăbit mai multe tone și se vor fi reconstruit mii și mii de imagini de sine. Se vor fi schimbat milioane de zâmbete și complimente – și poate, într-o zi, aceste lucruri își vor găsi drumul către lumea reală și, brusc, ne vom zâmbi mai des pe stradă, ne vom purta unii cu alții cu gentilețe, ne vom face mici complimente și vom cădea pradă mai rar marii frustrări generale, care ne cuprinde pe toți, în bula vieții de zi cu zi.

Ce FIX uri ai?

Ohooo… cel mai mare fix al meu e că vorbesc despre mine puțin și rar. Trebuia să mă confrunt cu un an de fix și să mă întâlnesc cu Mirela, față în față, ca să mă apuc să turui atât despre mine, încoace și încolo, așa cum am făcut aici. Să vedem… ummm…nu pot să gîndesc, să învăț și să dorm decât dacă e ordine și sunt ușile închise la dulap. Îmi termin fiecare zi cu o mare recapitulare mentală, în timpul căreia fac ordine în cap și pun tot felul de gânduri și idei pe la locurile lor. Prefer să port un fel de “uniformă personală” și nu plec nicăieri fără o bijuterie pe mână și fără parfum. Arunc tot ce nu-mi face imediată trebuință, de mai multe ori pe an, și tind spre idealul de a îmi putea include toate posesiunile lumești într-o valiză (mai am de lucru la fixul asta). Mai nou, mă supără rău plasticul, mai ales plasticul care a ajuns să ne ambaleze întreaga viață, îmbucătură cu îmbucătură, și pe care îl aruncăm apoi în tone și tone de gunoi, care ne inundă existența – mă străduiesc mult să schimb relația mea cu ambalajele de plastic, pe care sper să învăț să le refuz până la urmă, în totalitate. Nu mănânc gogosi. Haha! Nu îmi place deloc să întârzii la întâlniri. Dacă aș avea voie, aș scrie numai cu creionul. Mănânc numai la ore fixe, dar asta cred că știți deja…

Ce îi urezi grupului?

Să continue și să crească în voia lui. Să facă, în continuare, bine și să descopere și alte feluri în care puțină disciplină face bine fiecăruia dintre noi. Să devină o “mișcare”, care să schimbe treptat relația românilor cu alimentele, cu hrana de zi cu  zi, cu gesturile și obiceiurile asociate meselor zilnice. Să continue, prin interacțiunea dintre membrii lui, să construiască un nou model cultural, un etos de grup, ale cărui valori să se întoarcă prin fiecare dintre membrii grupului, în comunitățile reale în care trăim, existăm și… mâncăm.

23 Comments
  1. Cristina…este un om minunat,este mereu cu cutiulele dupa ea,si are niste meniuri ??? de-ti ploua-n gura👋❤😁…si ea mi-e tare draga😘

  2. Cristina este o femeie minunată care ne-a adus un colț din Shanghai ,e ca o floare de cireș ,e veselă și cu o vorbă bună pentru toată lumea😘😘😘👏👏👏🌹🌹🌹

  3. Felicitări Cristina! Mă bucur că ai ales sa îți schimbi viața si mai ales ca ai si reușit. Lupta cu “tentațiile” alimentare e una din provocările vieții. Ai învins! Continuă! Succes!

  4. Cristina felicitari ,felicitari si iar felicitari! I-mi plac postarile tale mult dar nu am stiut ca esti tu cea din poze. Esti un exemplu.

  5. Ești un om minunat, am citit interviul tău exact ca pe “dietaminune “Ai ceva care nu găsești la oricine, ce mai ești deosebită!

  6. Chiar ai povestit minunat, despre toate! Abia am asteptat sa vina ziua cu articolul cu si despre tine! 😘

  7. Felicitari pentru modul in care gandesti si mai ales pentru cat de frumos iti expui ideile…. exact ce spuneai, parca le stiam de o viata,dar le aud din alta perspectiva! Sa ai o viata cat mai buna in continuare!

  8. Felicitări din toată inima! Reusita dumneavoastra si a multora din grup ma motivează să continui si eu acest drum ,început timid pe 24 octombrie 2017.

  9. Felicitari, fata frumoasa si ambitioasa !!!!!!!! Mereu vei fi un model pt. acest grup, si nu , numai. Te iubesc si te pup cu drag !!!!!!

  10. Felicitări! Mă uit și nu-mi vine sa cred !Când văd rezultatele obținute de voi îmi da curaj sa merg mai departe! Doamne ajută! 💋

  11. Felicitări pentru rezultatul obținut prin schimbarea modului de viață! Da, aveți mare dreptate cu ceea ce ați spus. Cred că mai frumos de atât nu se putea descrie acest grup minunat care demonstrează că să faci bine cuiva nu costă nimic. În cazul nostru binele constă în acea stimă de sine redobândită în urma pierderii unor kilograme, mai multe, mai puține, cred că mai puțin contează! Felicitări încă o dată! Vă aplaud din toată inima!

  12. Mulțumesc Cristina pentru inspirația și contribuția de calitate pe care o aduci în Grup. Multe din ideile tale rezonează cu ale noastre. Ești ca o soră plecată în lume dar cu inimă acasă. Felicitări pentru munca depusă de tine în Școala internaționala din China! Fii binecuvântată în tot ce faci!

  13. Felicitări draga mea Cristina!Ești un om deosebit.Stii că te-am îndrăgit de la început.Îmi face deosebită plăcere să îți văd cutiuțele pregătite zilnic,deși sunt zile in care nu reușesc să te salut.Îți doresc să îți fie bine acolo în locușorul acela al tău,chiar dacă este departe de țară și știu că ți dor tare de multe ori.Succes în tot ce faci.Te îmbrățișez cu drag din Ardeal.😘😘😘😘😘😘🍀🌹🍀

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

 

Suntem aici, pentru tine!
Alătură-te comunității Fix la Fix, pe pagina de Facebook. Aici vei găsi inspirația și motivația de care ai nevoie, exemple în care imposibilul care a devenit posibil, prieteni care se susțin reciproc și necondiționat!

Dacă ai întrebări sau nelămuriri, adresează-le specialiștilor noștri! Scrie-ne pe adresa de mail fix@fixlafix.com

Intră în comunitatea noastră și vei primi toate noutățile la Fix!